Scurt istoric al asigurarilor

                Cel mai vechi document scris despre asigurări, cunoscut până acum, îşi are originea acum aproximativ 6500 de ani. Meşteşugarii tăietori de piatră din Egiptul de Jos au constituit un fond de întrajutorare, format anticipat, prin contribuţia tuturor, pentru acoperirea pagubelor provocate de diverse nenorociri ce loveau pe membrii colectivităţii.
                 Cea dintâi asigurare obligatorie cunoscută a fost instituită de Solon, înţeleptul legislator atenian (640-558 î.e.n.), care a obligat societăţile politice şi meşteşugăreşti să constituie un fond comun, alimentat prin cotizaţii lunare, care să repare prejudiciile apărute în interiorul grupului.
                 În Evul mediu, în ţări precum Germania, Anglia, Irlanda, Danemarca s-au organizat CHILDE care funcţionează pe principiul întrajutorării şi acordau despăgubiri în caz de pagube şi pierderi.
Cele mai vechi asociaţii mutuale au fost semnalate în secolul al XII-lea în Islanda, câte una la 20 de gospodării, care acopereau, pe principiul reciprocităţii, daunele din pierderile de animale. Primele operaţiuni de asigurare maritimă au apărut în porturile italiene, în secolul al XIV-lea.
                O formă deosebită de asigurare a constituit-o sistemul de acordare a rentelor viagere, denumite tontine, apărute în Franţa, în secolul al XVII-lea şi răspândite apoi în Olanda, Anglia şi Germania. Fiind legat de asigurările de viaţă, în acest sistem, participanţii la împrumut primeau în locul dobânzilor rente viagere.
                Dezvoltarea traficului de călători pe calea ferată a condus la apariţia în Anglia, la mijlocul secolului al XIX-lea, a primei societăţi specializate în acest domeniu – RAILWAY PASSENGERS COMPANY. 
                 Practica asigurărilor de viaţă îşi demonstrează începuturile prin înfiinţarea, la 26 iulie 1706, a Societăţii amicale pentru asigurări veşnice (Amiable Society for a Perpetual Assurance).

                 Asigurarea de răspundere civilă a fost instituită şi practicată pentru prima dată în Franţa, vizând acoperirea daunelor cauzate de proprietarii de cai şi trăsuri. Apoi s-a extins şi la răspunderea proprietarilor de fabrici pentru daune cauzate angajaţilor ori unor terţe persoane. La începutul secolului trecut existau în lume 30 de întreprinderi de asigurări, respectiv: 14 în Marea Britanie, 5 în SUA, 3 în Germania, 3 în Danemarca, 2 în Franţa şi câte una în Olanda, Elveţia şi Austro-Ungaria. În jurul anului 1850, numărul lor s-a ridicat la 306, cu sediul în 14 ţări; în anul 1900 erau 1272 în 26 de ţări, iar în anul 1910 erau 2540 în 29 de ţări. În anul 1969 activau 9700 de instituţii şi întreprinderi de asigurări în 71 de ţări, din care 2676 aveau ca obiect asigurările de viaţă, 6036 realizau asigurări de bunuri, iar 962 de societăţi practicau tot felul de asigurări.

                 În România, asigurarea de bunuri, persoane şi răspundere civilă are o vechime de peste 120 de ani. Evoluţia acesteia în timp poate fi concentrată în trei mari perioade: 1871-1948; 1949-1991; 1991 şi până în prezent, fiecare perioadă caracterizată prin diferite tipuri de organizaţii de asigurare, cu diferite tipuri de proprietate şi metode de conducere.

                 Primele organizaţii, care au avut şi caracter de mutualitate şi întrajutorare, au fost bres­lele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea. Tot în Transilvania va apărea, în anul 1844, prima organizaţie de asigurare propriu-zisă întemeiată de către Asociaţia Meseriaşilor din Braşov, sub denumirea de Institutul General de Pensii din Braşov, având caracter specific de asigurări de viaţă. Se apreciază că în Transilvania condiţiile istorice au permis ca influenţa u­nor mari societăţi de asigurare ale timpului (Assicurazioni Generali şi Riunioni Adriatica di Si­curenza), a căror rază de activitate s-a extins şi în această parte a ţării noastre, populaţia Tran­silvaniei să cunoască mai înainte, decât populaţia din alte regiuni ale ţării, instituţia asi­gurărilor.

                 Procesul constituirii şi evoluţia societăţilor de asigurare în România s-a desfăşurat pe fundalul fenomenului de centralizare, migrare şi expansiune a capitalului în asigurări.

 În România, asigurarea de bunuri, persoane şi răspundere civilă are o vechime de peste 120 de ani. Evoluţia acesteia în timp poate fi concentrată în trei mari perioade: 1871-1948; 1949-1991; 1991 şi până în prezent, fiecare perioadă caracterizată prin diferite tipuri de organizaţii de asigurare, cu diferite tipuri de proprietate şi metode de conducere.

                   Primele organizaţii, care au avut şi caracter de mutualitate şi întrajutorare, au fost breslele din Transilvania, înfiinţate în secolul al XIV-lea. Tot în Transilvania va apărea, în anul 1844, prima organizaţie de asigurare propriu-zisă întemeiată de către Asociaţia Me­se­ria­şilor din Braşov, sub denumirea de Institutul General de Pensii din Braşov, având caracter specific de asigurări de viaţă. Se apreciază că în Transilvania, condiţiile istorice au permis ca in­fluenţa unor mari societăţi de asigurare ale timpului (Assicurazioni Generali şi Riunioni Adriatica di Sicureza), a căror rază de activitate s-a extins şi în această parte a ţării noastre, po­pulaţia Transilvaniei să cunoască mai înainte, decât populaţia din alte regiuni ale ţării, instituţia asigurărilor.

                  Procesul constituirii şi evoluţia societăţilor de asigurare în România s-a desfăşurat pe fundalul fenomenului de centralizare, migrare şi expansiune a capitalului în asigurări. Astfel, în anul 1871, când a luat naştere prima societate de asigurări în vechea Românie, denumită Dacia, cu un capital de 3 milioane de lei, interesul stârnit în rândul populaţiei a fost deosebit. Susţinută cu entuziasm de V. Boerescu, ministrul afacerilor externe, membru al primului consiliu de administrare a societăţii, Dacia a avut o contribuţie însemnată în procesul de modernizare a României.

                 Societatea de asigurări Dacia a stimulat iniţiativele, astfel că în anul 1873 a luat fiinţă societatea de asigurări România, având un capital de 2 milioane lei şi din al cărei consiliu de administraţie făceau parte oameni politici de seamă. Rezultatele obţinute de societatea de asigurări România au dus la retragerea reprezentanţelor unor societăţi străine de asigurări din ţara noastră şi cedarea portofoliului lor acestor societăţi. În anul 1882 cele două societăţi au fuzionat sub denumirea Dacia-România, desfăşurând în timp o activitate prosperă.

                 Tot în anul 1882 s-a înfiinţat societatea Naţională, având un capital social de 3 milioane lei. Ea a preluat în scurt timp portofoliul ultimei societăţi străine care funcţiona în ţară, dar care avea sediul la Triest, şi anume ASSIENDA ASSICURATRICE.

                 În anul 1897, La Brăila ia naştere societatea de asigurări Generala, la al cărui capital a subscris şi ASSlGURAZIONI GENERALI din Triest. În următorii ani se va situa pe primul loc în cadrul societăţilor de asigurare din România, iar evoluţia sa va urma şi în continuare aceeaşi linie ascendentă.

                La începutul anilor 1900, s-au înfiinţat şi alte societăţi de asigurări cum sunt: AGRICOLA, STEAUA ROMÂNĂ, VULTURUL, ASIGURAREA ROMANEASCĂ. ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ s-a constituit în anul 1923 şi a avut o ascensiune deosebită prin introducerea asigurărilor populare de viaţă fără examinare medicală.

                  În perioada interbelică a avut loc o anumită pătrundere a capitalului străin şi în sectorul asigurărilor din România. Până la primul război mondial societăţile de asigurare străine participau doar ca acţionari la societăţile de asigurare româneşti. După anul 1918, acestea şi-au deschis agenţii şi sucursale proprii pe teritoriul României: SUN din Londra, ADRIATICA din Triest, DANUBIANA etc. Începând cu anul 1940, se înregistrează o masivă pătrundere a ca­pitalului german pe piaţa asigurărilor din România, prin intermediul societăţilor VICTORIA, VATRA DORNEI, ALLEMANIA, DACIA-ROMÂNIA, NAŢIONALA, STEAUA ROMÂNIEI, TRANSYLVANIA etc.

               În anul 1930, în România îşi desfăşurau activitatea 44 de societăţi naţionale şi străine. Nu toate au rezistat concurenţei în timp, astfel că, în anul 1936, mai funcţionau doar 23 de societăţi de asigurare, cu un capital însumând 400 milioane lei şi rezerve de peste 2,2 miliarde lei.

               Activitatea societăţilor de asigurare cu capital privat, care au funcţionat în România în perioada aceasta, a vizat mai ales ramura bunuri, cu o cuprindere redusă a bunurilor agricole, dar şi persoanele. Asigurările de bunuri vizau prioritar ramurile: incendiu şi transport. O serie de riscuri au rămas astfel să fie asigurate prin intermediul asociaţiilor mutuale, care în anul 1937 erau în număr de 137.

                 În anul 1915, a luat fiinţă Casa de Asigurări a Ministerului de Interne care a fost reorganizată în anul 1936, iar în anul 1942, prin transformarea şi reorganizarea acesteia, s-a constituit Regia Autonomă a Asigurărilor (RAAS). Caracteristic în funcţionarea acestei instituţii a fost larga cuprindere a riscurilor în asigurare şi introducerea unor forme de asigurare obligatorii (asigurarea de răspundere civilă a proprietarilor de autovehicule pentru transportul cu plată de mărfuri şi persoane; asigurarea pompierilor militari pentru cazurile de deces, infirmitate şi boală; asigurarea clădirilor, a recoltelor şi inventarului agricol contra incendiului, inundaţiei şi grindinei). De asemenea, prin Legea nr. 216 din anul 1930 a luat fiinţă Oficiul pentru Supravegherea Întreprinderilor Private care încheiau asigurări şi reasigurări în ţară, care funcţiona pe lângă Ministerul Industriilor şi Comerţului.

                  Activitatea de asigurări comerciale a înregistrat cel mai ridicat grad de extindere, în ţara noastră, în deceniul al 4-lea al secolului nostru, când s-au practicat toate formele de asigurare cunoscute din cadrul fiecărei ramuri de asigurare. Totuşi, gradul de penetrare a asigurărilor în variate domenii de activitate este inegal. În sectorul micilor gospodării ţărăneşti asigurarea este aproape inexistentă; asigurarea culturilor agricole contra riscului de grindină, ca şi asigurarea animalelor contra mortalităţii erau restrânse.

                  Evoluţia activităţii de asigurare în perioada 1871-1948 a fost reglementată prin următoarele acte normative: Codul Comercial din 1886, Legea privind constituirea şi funcţionarea întreprinderilor private de asigurări din 1930, Decretul lege din 1941 privind interzicerea constituirii de noi societăţi de asigurări în România.

                 Pe parcursul acestor ani, activitatea de asigurări în România s-a desfăşurat în cadrul economiei de piaţă, în condiţii concurenţiale. Cel mai înalt nivel de dezvoltare al asigurărilor s-a înregistrat în perioada interbelică.

                Orânduirea socială instalată în România, după 23 august 1944, în evoluţia şi cu caracteristicile ei s-a extins pe o perioadă de circa 45 de ani. Sectorul asigurărilor a traversat această perioadă printr-un proces de prefaceri, de transformări, unele pozitive, altele nu, unele favorabile asiguraţilor, altele impuse prin calitatea de monopol pe care statul a deţinut-o în acest domeniu de activitate.

Un prim pas îl constituie naţionalizarea şi trecerea în proprietatea statului a tuturor societăţilor de asigurare în anul 1948. De altfel, încă din timpul celui de-al doilea război mondial, activitatea de asigurare din ţara noastră stagnase, multe societăţi de asigurare încetându-şi activitatea, astfel că în anul 1945 mai funcţionau doar 13 societăţi de asigurare româneşti şi 5 reprezentanţe străine.

 În anul 1949, se înfiinţează Societatea Sovieto-română de asigurări SOVROMASI­GURARE, care a preluat întregul portofoliu şi rezervele tehnice matematice ale societăţilor de asigurări naţionalizate.

În anul 1952, s-a creat Administraţia Asigurărilor de Stat – ADAS, cu capital integral românesc, fiind specializată în operaţii de asigurare, reasigurare şi comisariat de avarie. ADAS avea sediul central la Bucureşti, sucursale, agenţii şi puncte de lucru în fiecare judeţ, se afla sub conducerea generală a Ministerului de Finanţe, efectua asigurări de bunuri, persoane şi răspundere civilă prin efectul legii şi pe baze contractuale.

Dacă până în anii 60 primele încasate proveneau mai ales din asigurarea prin efectul legii, treptat, asigurările facultative au devenit precumpănitoare, iar asigurările în lei se află pe primul loc faţă de cele în valută.

 Asigurarea unor importante categorii de bunuri din agricultură, toate bunurile apar­ţinând CAP-urilor, animalele aparţinând gospodăriilor din mediul rural, clădirile şi con­strucţiile organizaţilor cooperatiste asigurate prin efectul legii, erau asigurate în completare pe baza contractelor.

Chiar dacă sumele asigurate la animale şi culturi agricole se situau cu mult sub valorile reale, asigurarea acestor categorii de bunuri a jucat un rol pozitiv în economia naţională în acoperirea unei părţi din daunele provocate de factorii naturali.

Revoluţia din 1989 a constituit un moment de răscruce în istoria României, ale cărui implicaţii s-au reflectat în domeniul asigurărilor prin măsurile instituite pe plan organizatoric şi funcţional, începând cu anul 1991.

 Conform Legii privind constituirea, organizarea şi funcţionarea societăţilor comerciale în domeniul asigurărilor, activitatea de asigurare în ţara noastră se desfăşoară prin trei categorii de societăţi:

a) societăţi de asigurare, reasigurare;

 b) societăţi de intermediere şi agenţii de intermediere;

 c) societăţi care prestează alte sarcini privind activitatea de asigurare.

 În România se pot constitui societăţi de asigurare cu capital românesc şi mixt, iar societăţile de asigurare străine pot înfiinţa reprezentanţe în ţara noastră. L

a 31 decembrie 1990, ADAS s-a desfiinţat, în locul său luând fiinţă trei societăţi comerciale pe acţiuni în domeniul asigurărilor:

a) ASIGURAREA ROMÂNEASCĂ – ASIROM, care a preluat activele aferente asigurărilor facultative de viaţă, prin efectul legii, a autovehiculelor, alte asigurări pasivele corespunzătoare, bunurile imobiliare aparţinând ADAS,

b) ASTRA care a preluat activitatea societăţilor mixte cu participarea ADAS din străinătate şi pasivele corespunzătoare;

c) CAROM care a preluat activitatea privind constatarea daunelor, stabilirea, plata despăgubirilor pagubelor produse în România, dacă presupune răspunderea asiguraţilor la societăţi de asigurare din străinătate.

 Numărul societăţilor de asigurări autorizate să funcţioneze în România a evoluat astfel:

 1995 - 8 societăţi;

1995 - 15 societăţi;

1997 - 30 societăţi;

 1998 - 34 societăţi; 1999 – 41 societăţi;

2000 – 52 societăţi.

 Activitatea în domeniul asigurărilor în ţara noastră se caracterizează în prezent prin existenţa a peste 60 de societăţi de asigurare care au un profil variat de activitate, încercarea de autodefinire a fiecăreia şi hotărârea lor de a face faţă concurenţei pe piaţa asigurărilor. Cele mai multe s-au constituit ca societăţi de asigurare, câteva dintre ele înregistrându-se însă şi cu activitate de asigurare-reasigurare.

 În anul 1991 a luat fiinţă Oficiul de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare în cadrul Ministerului Finanţelor, având rolul de a supraveghea aplicarea dispoziţiilor legale în domeniul asigurărilor, de a preveni starea de insolvabilitate a societăţilor comerciale din domeniul asigurărilor şi de apărare a drepturilor asiguraţilor.

 În baza Legii nr. 32/2000 privind societăţile de asigurare şi supravegherea asigurărilor, publicată în Monitorul Oficial nr. 148, din 10 aprilie 2000, activitatea şi atribuţiile Oficiului de Supraveghere a Activităţii de Asigurare şi Reasigurare au fost preluate de comisia de Supraveghere a Asigurărilor, care are următoarele atribuţii:

a) elaborează sau avizează proiectele de acte normative care privesc domeniul asigurărilor sau care au implicaţii asupra acestui domeniu şi avizează actele administrative individuale, dacă au legătură cu activitatea de asigurare;

b) supraveghează situaţia financiară a asigurătorilor, în vederea protejării intereselor asiguraţilor sau ale potenţialilor asiguraţi, scop în care poate dispune efectuarea de controale ale activităţii asigurătorilor sau brokerilor de asigurare;

c) ia măsurile necesare pentru ca activitatea de asigurare să fie gestionată cu respectarea normelor prudenţiale specifice;

d) participă în calitate de membru la asociaţiile internaţionale ale autorităţilor de supraveghere în asigurări şi reprezintă România la conferinţe şi întâlniri internaţionale referitoare la supravegherea în asigurări;

e) aprobă acţionarii semnificativi şi persoanele semnificative ale asigurătorului. În conformitate cu criteriile stabilite prin norme,

f) aprobă divizarea sau fuzionarea unui asigurător înregistrat în România;

g) aprobă transferul de portofoliu;

 h) poate solicita prezentarea de documente şi informalii referitoare la activitatea de asigurare, atât la asigurători, cât şi de la orice altă persoană care are legătură cu activitatea acestora;

 i) participă la elaborarea planului de conturi, a normelor şi metodelor contabile, după consultarea cu asociaţiile profesionale ale operatorilor din asigurări;

j) îndeplineşte alte atribuţii prevăzute de lege.